Sărbătoarea Sfântului Dumitru, celebrată pe 26 octombrie, marchează în calendarul popular începutul iernii pastorale. Această dată reprezintă momentul în care se încheiau învoielile dintre proprietarii turmelor și păstorii care gestionau animalele. În comunitățile rurale, acest praznic este însoțit de ritualuri menite să protejeze gospodăriile și de observații ale fenomenelor meteorologice, fiind un punct de cotitură esențial pentru ritmul de viață al oamenilor de la țară.
Unul dintre cele mai importante obiceiuri este „Focul lui Sumedru”, care se aprinde în ajunul sărbătorii. Acest ritual constă în adunarea unei grămezi de lemne și cetină de brad, în mijlocul căreia este plasată o tulpină de arbore. Simbolic, focul reprezintă purificarea și renașterea. Copiii sar peste flăcări pentru sănătate, iar după stingere, un cărbune este dus în grădină pentru a aduce fertilitate și speranță într-un rod bogat.
În jurul acestui foc, comunitatea se adună pentru a împărți daruri alimentare specifice sezonului. Femeile oferă nuci, mere, struguri, prune uscate, covrigi, pâine caldă sau colăcei unși cu miere. Această tradiție subliniază legătura dintre roadele toamnei și pregătirea pentru perioada rece. Ritualul este considerat un simbol al încheierii ciclului agrar, oferind un moment de socializare și recunoștință pentru resursele disponibile în gospodării.
Sfântul Dumitru este cunoscut și sub denumirea populară de Sâmedru, Sânmedru sau Sumedru, numele derivând din expresia latină „Sanctus Demetrius”. În iconografie, Marele Mucenic este adesea reprezentat în armură, cu suliță și scut, fiind identificat ca o figură militară. Această reprezentare diferă de cea a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, sărbătorit a doua zi, care este înfățișat în veșminte monahale, marcând astfel doi sfinți distincti.
Calendarul pastoral este delimitat de două puncte cheie: Sângiorz și Sfântul Dumitru. Dacă Sfântul Gheorghe deschide vara, Sfântul Dumitru realizează trecerea către iarnă. În perioada aceasta, se și încheiau socotelile pentru munca de peste an, fiind cunoscută ca „ziua soroacelor”. În Muntenia, acest termen era și pentru restituirea împrumuturilor, fiind o perioadă de organizare financiară și administrativă pentru toate gospodăriile rurale.
Tradițiile legate de acest sfânt includ și semne pentru prognoza vremii. Păstorii urmăresc comportamentul oilor sau poziția unui cojoc pus în mijlocul turmei pentru a prezice asprimea iernii. Dacă o oaie neagră se culcă pe cojoc, iarna va fi blândă, însă o oaie albă ar putea indica un anotimp geros. Aceste observații folclorice servau la pregătirea necesară pentru condițiile climatice ce urmau să apară.