Datele furnizate de CNSAS relevă amploarea fenomenului de emigrare din România în ultimii ani ai regimului comunist. La data de 1 septembrie 1989, în țară existau aproape 89.000 de cereri de plecare definitivă în R.F. Germania care nu fuseseră încă soluționate de autorități. Această situație reflectă o presiune socială extremă, având în vedere că unele dosare de solicitare a pașaportului fuseseră depuse încă din anul 1975, dar rămăseseră blocate în sistem.
Unul dintre principalele moduri de evaziune utilizate de cetățeni a fost refuzul de a se întoarce din călătorii sau tranzit. CNSAS precizează că 5.536 de persoane au ales să rămână ilegal în străinătate prin această metodă. Anul 1988 a reprezentat vârful acestui fenomen, cu 2.822 de persoane care nu s-au mai întors, fapt ce a forțat regimul să limiteze drastic vizele turistice, aprobând doar 368 de astfel de vize în anul 1989.
Pentru cei care nu aveau nicio șansă la un pașaport oficial, singura opțiune a fost trecerea ilegală a graniței prin fâșie sau pe Dunărea. În acest mod, 2.243 de persoane au reușit să treacă ilegal granița pentru a ajunge în Germania. Din acest număr, peste 75% erau bărbați, iar jumătate dintre fugari erau tineri cu vârste cuprinse între 19 și 30 de ani, printre cei care au plecat figurând peste 1.500 de muncitori calificați.
Din punct de vedere geografic, Sibiul a fost epicentrul birocratic al acestui proces de emigrare, deținând recordul național cu 28.658 de dosare blocate și 9.968 de aprobări oficiale. În schimb, județul Timiș a fost zona marcată de fugi reușite peste granița de vest, ocupând primul loc la capitolul treceri pe fâșie, cu 1.138 de cazuri, și la rămânerile din excursii, cu 1.059 persoane.
Analiza demografică arată că etnicii germani au format nucleul principal al mișcării migratorii, dominând atât cererile oficiale, cât și numărul de persoane care au fugit ilegal. Totuși, un aspect surprinzător evidențiat de CNSAS este faptul că peste 1.248 de membri ai Partidului Comunist au profitat de pașapoartele primite pe criterii de loialitate pentru a alege libertatea. În toamna anului 1989, societatea românească se afla într-o stare de implozie socială și profesională profundă.
Fenomenul de emigrare din România a fost marcat de o segmentare clară a profilurilor de solicitanți, de la tineri activi care reprezentau cea mai mare îngrijorare pentru regim, până la persoanele de peste 50 de ani care primeau mai ușor aprobări. Această presiune demografică și dorința de a pleca pentru o viață mai bună au marcat perioada de imediat înainte de schimbarea de regim din 1989.