Un editorial publicat recent în cadrul publicației Focus Mediterraneo aduce în atenția publicului o discuție despre modul în care românii au fost percepuți în Italia. Autorul, Marco Baratto, analizează episoade de stigmatizare și subliniază faptul că, deși au trecut aproape două decenii de la integrarea în Uniunea Europeană, nu au existat scuze oficiale pentru tratamentul aplicat comunității române. Textul face referire la o perioadă de tensiuni și prejudecăți care au marcat relația dintre cele două națiuni.
Contextul este unul unul de intensă critică, făcând referire la un articol publicat în anul 2006 de cotidianul Il Tempo. În acea perioadă, publicația a utilizat o terminologie extrem de dură, intitulând materialul „O etnie mereu în cronica neagră”. În cadrul acelui text, românii au fost descriși prin epitete de o violență verbală neobișnuită, fiind numiți „rasa cea mai violentă, periculoasă, prepotentă”, o abordare care a lovit direct imaginea cetățenilor români în Italia.
Reacția oficială a fost imediată, însă impactul asupra percepției sociale a rămas o problemă de lungă durată. Ambasadorul României de la acea vreme a ales să protesteze oficial prin intermediul unei scrisori trimise autorităților. În documentul respectiv, diplomatul a întrebat direct de ce o întreagă comunitate este tratată în mod colectiv ca o bandă de infractori și a ridicat întrebarea retorică „Cui prodest?”, evidențiind lipsa de sens a unor astfel de atacuri la adresa unei națiuni întregi.
În prezent, deși există progres în relațiile instituționale, Marco Baratto consideră că progresul este incomplet din punct de vedere moral. Deși în această vară Parlamentul italian a aprobat la unanimitate legea care recunoaște oficial Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, acest pas nu este suficient pentru a anula prejudecățile trecute. Pentru autorul editorialului, votul parlamentar nu poate șterge cuvintele publicate de ziarurile italiene, deoarece încă lipsesc două cuvinte esențiale: „ne cerem scuze”.
Această discuție despre integrare și percepția diaspora reflectă o realitate complexă a relației dintre cetățenii români și statele europene. Deși integrarea în Uniunea Europeană a oferit drepturi de mișcare, experiențele de marginalizare sau stigmatizare rămân în memoria colectivă a comunităților de români din străinătate. Evoluția socială este marcată de o tranziție de la o perioadă de suspiciune și etichetare dură către o recunoaștere formală a instituțiilor religioase și culturale ale românilor.