Sistemele juridice din diverse state europene oferă chiriașilor un grad de protecție și stabilitate locativă care contrastează puternic cu reglementările din România. În timp ce în România protecția se concentrează pe respectarea clauzelor contractuale și pe starea locuinței, în Europa de Vest legislația intervine direct asupra dreptului proprietarului de a decide cine poate locui în proprietatea sa. Această diferență transformă relația dintre proprietar și chiriaș într-un echilibru mult mai strict în afara granițelor românești.
În Spania, guvernul lui Pedro Sánchez a încercat recent să extindă protecția prin decrete care prevedeau despăgubiri de cel puțin 12 luni de chirie pentru proprietarii care refuză prelungirea contractelor. Deși aceste măsuri au fost respinse de Congresul Deputaților pe 2 octombrie 2026, există reguli care rămân în vigoare. În zonele declarate „piață rezidențială tensionată”, chiriașii pot solicita prelungiri anuale, iar proprietarii sunt obligați să suporte cheltuielile de agenție imobiliară și de formalizare a contractului.
Anglia a introdus schimbări radicale începând cu 1 mai 2026, eliminând procedura „no-fault eviction”. Proprietarii nu mai pot solicita locuința înapoi fără un motiv legal specific, cum ar fi vânzarea sau necesitatea de a locui în acel spațiu. În plus, majoritatea contractelor private nu mai au o dată fixă de expirare, funcționând periodic, de regulă de la lună la lună. Chiriașii au, de asemenea, dreptul de a solicita permisiunea pentru un animal de companie, pe care proprietarul nu o poate refuza fără un motiv rezonabil.
Germania impune un nivel ridicat de stabilitate, unde un contract pe durată determinată poate fi încheiat doar dacă proprietarul invocă motive legale, precum nevoia familiei de a locui acolo. Dacă nu există un „interes legitim”, contractul este considerat pe durată nedeterminată. Există chiar posibilitatea ca un instanță să dispună continuarea contractului dacă plecarea chiriașului ar cauza acestuia dificultăți majore. În zonele tensionate, Germania aplică și un plafon pentru chiria inițială, limitând-o la maximum 10% peste prețul comparabil local.
Franța utilizează „trêve hivernale”, un armistițiu de iarnă care amână evacuările între 1 noiembrie și 31 martie. În orașe precum Paris, Bordeaux sau Montpellier, există reglementări stricte privind creșterile de preț, iar contractele pentru apartamente nemobilate necesită justificări serioase pentru întrerupere. Proprietarii nu pot impune clauze care interzic activități politice sau religioase și nu pot obliga chiriașii să folosească anumite companii de asigurări. În caz de întârziere a restituirii garanției, proprietarul plătește o penalitate de 10% din chiria lunară.
În România, Codul civil și Codul de procedură civilă oferă anumite protecții, precum interdicția evacuărilor între 1 decembrie și 1 martie. Totuși, lipsesc mecanismele de stabilitate pe termen lung seenute în Germania sau Anglia. În România, un contract pe durată determinată are o greutate juridică mult mai mare, putând fi folosit ca titlu executoriu pentru restituirea bunului la expirarea termenului stabilit între părți.