Teoria economică a lui Keynes, care a susținut creșterea consumului prin intervenția statului, se confruntă cu limitări severe în contextul actual. Andrew Haldane, fost economist-șef al Băncii Angliei, avertizează că stimulentele fiscale pot deveni contraproductive atunci când datoria publică depășește pragul de 60% din PIB. În prezent, toate țările din grupul G7 au depășit acest nivel critic, datoria acestora fiind estimată la 75,8 trilioane de dolari până la finalul anului 2026, ceea ce reprezintă aproximativ 104% din PIB.
Există trei mecanisme principale care blochează eficacitatea programelor de stimulare fiscală. În primul rând, fenomenul de substituție între generații face ca oamenii să economisească din teama unor taxe viitoare mai mari. În al doilea rând, piețele financiare penalizează guvernele cu datorii mari prin creșterea randamentelor obligațiunilor. În final, băncile centrale sunt forțate să înăsprească politica monetară pentru a controla inflația, anulând astfel efectul cheltuielilor publice pe care guvernele încearcă să le implementeze.
Situația este agravată de o schimbare structurală în modul în care funcționează creditul la nivel global. În loc să finanțeze investiții productive în sectorul real, creditul s-a mutat către tranzacții cu active existente, precum imobiliarele sau piețele financiare. Această „deplasare a datoriei” a creat economii extrem de fragile, bazate pe un model de tip Ponzi, care depind de refinanțarea continuă. Rezultatul este o creștere economică mai lentă, volatilă și o creștere a inegalității veniturilor la nivel macroeconomic.
Costurile de finanțare devin o povară imensă pentru bugetele de stat, în special în economiile puternic financiarizate. În Statele Unite, cheltuielile anuale cu dobânzile au depășit deja pragul de 1 trilion de dolari, în timp ce în Italia, plata dobânzilor ar putea consuma 9% din veniturile guvernamentale până în anul 2028. Această presiune crește riscul unui cerc vicios: o datorie mare atrage îngrijorarea piețelor, ceea ce crește costurile de finanțare și, implicit, volumul datoriei.
Problemele economice actuale sunt de natură structurală, nu doar ciclice, ceea ce face ca reducerea dobânzilor să fie o soluție insuficientă. Probleme precum îmbătrânirea populației, nevoia de investiții în infrastructură sau tranziția energetică nu pot fi rezolvate prin politici monetare relaxate. Chiar și propunerea de a direcționa fondurile către inteligența artificială sau educație este limitată de faptul că economiile nu se mai pot baza pe bani tipăriți pentru a depăși stagnarea.
Contextul economic global este marcat de o revenire la media istorică a randamentelor după un deceniu de rate artificial de scăzute. Între anii 2010 și 2020, băncile centrale au menținut ratele aproape de zero, însă acest proces de normalizare a expus vulnerabilitățile sistemelor care s-au construit pe un levier neproductiv. Această tranziție către un regim de dobânzi reale oferă acum venituri investitorilor, dar pune presiune pe stabilitatea guvernelor cu datorii mari.