În fiecare an, pe data de 9 octombrie, România marchează Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Această dată este aleasă pentru a aminti de începutul deportărilor în masă ale evreilor din județul Dorohoi și din sudul Bucovinei către Transnistria, eveniment survenit în anul 1941. Ordinul de deportare a fost emis de Ion Antonescu, care exercita funcția de „Conducător” al țării în perioada de alianță cu Germania nazistă.
Deportările au vizat persoane care nu aveau nicio legătură cu evenimentele din vara anului 1940, deși regimul lui Antonescu a acuzat evreii de colaborarea cu bolșevicii și de maltratarea trupelor române la retragerea din Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța. Victimele proveneau adesea din familii ale clasei de mijloc, fiind țintele unui antisemitism cu rădăcini vechi. Supraviețuitori precum Norman Manea, Felicia Carmelly sau Myriam Korber Bercovici au descris condiții de viață atroce, incluzând transporturile în vagoane de vite, foam 인한, frig și boli în Transnistria.
Bilanțul victimelor este unul extrem de sumar, conform Raportului Final al Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Datele indică moartea a între 280.000 și 380.000 de evrei în urma jaloanelor de genocid. Printre acestea se numără Pogromul de la Iași, masacrul de la Odesa din octombrie 1941, masacrul de la Bogdanovca și cel de la Domanevka, precum și deportarea a 25.000 de romi în Transnistria, dintre care 11.000 au pierit.
După instaurarea regimului comunist în România după 23 august 1944, adevărul despre Holocaust a fost supus unei cenzuri istorice riguroase. Autoritățile de atunci au interzis publicații precum „Cartea Neagră – Suferințele evreilor din România 1940 – 1944” a lui Matatias Carp, publicată în 1948. Abia după căderea regimului comunist, informațiile au început să reapară, deși procesul de combatere a fascismului a fost marcat de rezistența unor grupări antisemite și de tentative de reabilitare a figurilor din perioada interbelică.
În procesul de integrare europeană, România a adoptat Ordonanța de Urgență 31/2002 pentru a combate fascismul, însă aplicarea acesteia a fost adesea limitată. În prezent, ascensiunea unor figuri politice precum George Simion, Călin Georgescu sau Diana Șoșoacă și a unor partide precum AUR, SOS România sau POT, indică o recrudescență a ultra-naționalismului. Această evoluție politică aduce în prim-plan elemente care fac legătura cu retorica fascismului interbelic și cu perioada antonesciană.
Comemorarea acestei zile nu reprezintă doar un act de cinstire pentru cei care au suferit, ci și un mecanism de prevenție socială. Într-un climat marcat de creșterea antisemitismului și a rasismului, actul de a menține vie memoria victimelor este esențial. Această atenție este necesară deoarece nu există nicio garanție că evenimentele tragice desfășurate între 1940 și 1944 nu s-ar putea repeta în societatea contemporană.